Ce sunt copiii nostri?
Da, chiar asa, CE sunt ei? M-am hotarat sa scriu acest aricol dupa ce am citit numeroase intrebari pe acest forum si nu numai, legate de problema ”copilul meu plange mereu, nu pot sa-l las jos ca urla din toti rarunchii, cum fac sa accepte suzeta, sta la san cu orele, suzeteaza sanul, nu pot sa-l tin mereu in brate, s-a invatat in brate, s-a invatat sa doarma pe pieptul meu, doarme numai langa mine, mi-ar fi mai usor daca.
..” Mi-ar fi mai usor daca ce? Daca el, bebelusul meu, nu ar avea nevoie de mine? Asta zace in subconstientul nostru? Astfel de ingrijorari apar, din pacate, in primele 2-3 luni dupa nastere, respectiv primele 2-3 luni de viata ale puiutului de om. Mama, fie ca are convingerile ei de acest gen, fie ca este influentata de ”foste” mame de bebelusi, devine un pic frustrata si il invinovateste involuntar si intr-o oarecare masura pe bebelus pentru oboseala ei, pentru stresul ei, pentru neputinta si suferinta ei. Iar bebelusul simte! El simte tot: iubire, dragoste, duiosie, caldura, miros, bunavointa, suparare, frustrare, disperare, suferinta si isi cere mama langa el, o vrea pe mama lui pentru ca o iubeste, pentru ca se simte in siguranta langa ea, pentru ca vrea sa-i transmita si ei linistea si iubirea lui. Offf, cel mai tare m-am suparat azi cand o mamica a intrebat pe forum ”E un copil rau?” Mi-a venit sa plang, am inchis laptopul si l-am strans in brate pe Ianisul meu mic si l-am pupat. Inainte de-a ramane gravida m-am gandit in repetate randuri la cum va arata viata mea cu un copilas. Am stiut de la inceput ca nu va fi usor, ca micutul o sa planga, o sa vrea in brate, o sa stea mult la san, o sa aiba nevoie de mine, eu voi fi cea mai importanta pentru el si invers, in ciuda oricaror suferinte ale mele! Marturisesc ca nu mi-a fost usor, caci de la a ma gandi si pana la a trai cu el e cale lunga. Primele zile au fost importante deoarece atunci am realizat cu adevarat ca gata! el este prioritatea mea no 1 si nimic altceva nu mai conteaza atata timp cat el e nelinistit sau are vreo suferinta. Cand el doarme si e satisfacut, da, ma gandesc si la altceva, altfel exclus! Deci, ce NU sunt copilasii nostri? Nu sunt niste fiinte viclene care ne pandesc atunci cand suntem obosite si incep si ei sa zbiere, nu sunt ”razgaiati”, poate rasfatati, da, dar asta e un subiect despre care poti vorbi peste cativa ani, nu sunt santajisti (”Daca nu ma tii in brate urlu pana iti vine sa te arunci pe fereasta”), nu sunt independenti, ei sunt conectati la noi in primii ani, altfel ar veni cu barza sau i-ar crea norii sau i-ar aduce zana si n-ar avea treaba cu nimeni pe-aici, bebelusii nu sunt rai, ei sunt ingerii din vietile noastre, noi trebuie sa ne conectam la ei si sa-i simtim, sa ne simtim cumva de nedescris atunci cand ii purtam in brate, sa le transmitem cele mai pozitive stari, sa-i incurajam cu iubirea noatra. Ei sunt exact opusul a ceea ce am scris in ultimele randuri…
