Buna ziua, fetelor! Vazusem zilele astea o reclama atat de frumoasa la televizor, cu un nou nascut moale si pufos, in bratele mamei, care era inconjurata de zambetele familiei. Suna atat de frumos, nu? Insa, din pacate, viata te poate surprinde, iar scenariul se schimba. Din diferite motive, fie nasterea prematura, fie o nastere stresanta pentru copil, sunt cazuri in care este necesara asistenta speciala a nou nascutului.

Nimeni nu te pregateste psihic pentru asta. Tu, ca proaspata mamica, ai asteptat noua luni intalnirea cu micutul tau si iti imaginai cum va fi marea voastra intalnire. Am decis sa va scriu cat de obiectiv posibil, din experienta proprie.

Sarcina a decurs perfect, analizele la zi, controale periodice. Travaliul s-a declansat natural, la 39+5, urmand ca in dimineata 39+6 sa nasc. Am avut un travaliu scurt, suportabil, fara medicatie, deci asta nu ii putea dauna copilului meu. Nu intru in detalii, ideea e ca am nascut normal, desi copilul avea dubla circulara de cordon, bataile inimii erau foarte reduse si era pericol mare de sufocare. Imediat dupa expulzie, a fost necesara asistenta echipei de neonatologie, intrucat nu respira. Si asa incepe povestea.

Eu am ramas la cusut, iar pe baiatul meu l-au dus la terapie intensiva. Familia mea a mers sa il vada dupa putin timp, iar eu l-am vazut abia dupa masa. Eu eram internata la etajul 3 al maternitatii Polizu, iar el era la etajul doi, unde accesul este restrictionat, se intra numai pe baza de cartela. Intalnirea a fost socanta pentru psihicul meu. Am intrat la terapie intensiva neonatala, unde l-am vazut in incubator, conectat la multe aparate. Vedeam cum manuta lui era intepata, avea o branula mai mare decat manuta sa. Pe langa el erau multe tubulete si avea ceva senzor prins la talpa. Statea pe burtica, nemiscat, dormea. Era un sunet oribil al aparatelor de la incubatoare „beep beep beep”, care si acum imi bantuie visele. Auzeai doar mamicile care le sopteau copiilor lor prin sticla aceea. In prima faza m-am blocat. Nici sa respir nu puteam. Imi doream atat de mult sa il ating, sa il simt, sa ma simta el, singurul lucru cunoscut al lui din viata extrauterina. Dar nu mi s-a dat voie. Trei zile noi nu am avut contact fizic. Dupa ce mi-am revenit din blocaj, am inceput sa ii vorbesc, vorbeam tare, nicidecum in soapta, ca celelalte mamici. Imi doream macar sa ma auda. In acel moment am realizat ca bebelusul meu nu e bine si simteam cum lacrimile ma sufoca. Insa m-am abtinut. Am respirat adanc si m-am stapanit. El trebuie sa isi simta mama puternica si optimista. Din pacate timpul de vizita e limitat, apoi m-am intors in salon cu inima indoita. Norocul meu ca am optat pentru o rezerva privata, iar sotul meu a stat cu mine. El m-a ajutat enorm, atat emotional, cat si fizic.

O zi la spital a decurs asa: trezirea la 4 si jumatate, ma spalam pe fata, pe dinti. Imi faceam nevoile, dupa care imi dezinfectam cusaturile de la epiziotomie, apoi ma spalam pe sani, pentru ca la 5 trebuia sa fiu la lactarium, locul unde se mulg mamele care nu au copiii in salonul lor. Din exces de dorinta, mergeam mereu prima, cu 10 minute inainte de program si plecam ultima. Acolo ma spalam pe maini, imi luam halatul special, apoi ma mulgeam (manual, insa unele mamici veterane se mulgeau la pompa). La indicatiile doctorului neonatolog, avea nevoie de 20 ml colostru. Eu strangeam, mulgeam, masam, de toate faceam. Iar pana la 5:30, cand se termina programul, abia daca scoteam 4 ml. Era doar pe fundul sticlutei. Si nu va pot spune cata durere am rabdat pentru picaturile acelea. Asta este. La inceput, pana se instaleaza lactatia doare. Poate nu pe toate mamele. Dar pe mine m-a durut. Simteam ca fac pe mine de durere. Mergeam apoi inapoi in salon, sa mai dorm putin, ca la 8 trebuia sa ma intorc la lactarium. De fapt era deja un ritual. Inainte de a merge la lactarium, ma spalam pe maini si pe sani. Iar programul la lactarium era asa: de la 5 la 5:30, de la 8 la 8:30, de la 11 la 11:30, de la 14 la 14:30, de la 17 la 17:30, de la 20 la 20:30, de la 23 la 23:30. Puteam vizita copilasii dupa mulsul de la 11 (sau cel de 14) si dupa cel de la 20. 10-15 minute. In restul timpului ma alimentam, sa fac laptic. Mancam atat mancarea din spital, cat si mancare de acasa. Beam ceaiuri si apa…litri intregi. Dimineata si seara mergeam si la toaleta zilnica a proaspetelor mamici, iar noaptea venea o asistenta sa imi faca o injectie cu antibiotic, pentru cusaturi. Mai primeam si vizite scurte de la familie, dar nu imi ardea de nimic. Imi doream doar sa vina seara sa il vad din nou. Din fericire, la putin timp aparuse laptele. Dar nu iesea. La lactarium nu imi dadeau pompa, a ramas sa ma chinui eu cu sotul in salon. Aveam o pompa manuala de la Chicco. Am incercat sa ma mulg, dar nu rezistam. Ma durea rau. Dar stiam ca baietelul meu are nevoie de toate vitamine si anticorpii din lapticul meu. Imi doream cel mai mult sa isi revina, deci aveam motivatie. Asa ca l-am pus pe sot sa ma mulga si sa nu se opreasca, chiar daca vede ca ma doare. Plangeam, iar el vroia sa cedeze de dragul meu, dar nu il lasam.

Un alt aspect al spitalizarii era alergatura dupa medici. Cautam sa vorbim cu doctorii, sa vedem care este situatia, sa stabilim pasii care urmeaza. Insa ne-am lovit de lipsa de comunicare. Mai mult decat atat, personalul era acru si ne vorbeau cum nu i se vorbeste unei proaspete mamici plina de hormoni si griji. Rareori mai vedeam un doctor sau o asistenta cumsecade, care sa isi iubeasca munca. Insa important pentru mine era sa fie competenti si capabili sa imi insanatoseasca baiatul.

Dupa trei zile groaznice, in a treia sau a patra zi, cand intru sa il vad, incubatorul este gol. Mi s-a taiat respiratia, mi s-au inmuiat genunchii, ma lua cu lesin. M-am uitat disperata in jur si l-am vazut… Pfiu… Era intr-un patut normal, dormea. Era prima data cand nu ne despartea o sticla. Am profitat de neatenia personalului si i-am atins pentru o fractiune de secunda mana, cu degetul meu aratator. O fractiune de secunda de nepretuit. A fost suficienta pentru sufletul meu. Era asa moale si cald, ca in reclame. Cand m-a simtit a tresarit putin. Eram in al noualea cer. Si ii vorbeam si ii cantam, toate mamicile se uitau mereu la mine. Dar nu imi pasa. Vroiam doar sa ma simta baietelul meu si sa ii dau starea mea optimista. Era acolo o doctorita care a intrat in vorba cu mine, foarte draguta, genul de om care isi iubeste serviciul. Iar cand a auzit ca nu l-am atins de cand s-a nascut, m-a intrebat daca vreau sa il tin in brate, sa il alaptez. Nu puteam respira de fericire!! In sfarsiiit!! M-am spalat si l-am primit in brate. Nu stiam cum sa il tin, cum sa il pun la san, eram indescriptibil de fericita. Micutul cand a ajuns in bratele mele a cautat sanul si cand l-a gasit papa cu o pofta. Nu am cuvinte. E genul de sentiment care nu poate fi descris. Trebuie trait. Cand am cazut cum s-a linistit in bratele mele si cat de bine se simtea… De atunci, m-au lasat sa merg la terapie intensiva sa il alaptez. Nu aveam cantitate de lapte, a primit si completare, insa dupa ce a stat la san, a crescut si productia de lapte. Usor usor si-a revenit, in ziua cinci l-am primit in salon. Eram fericita, speriata, emotionata, panicata, radeam, plangeam, toate sentimentele ma incercau. Dar era langa mine, iar cum isi ingrijeste o mama copilul e cel mai bine. Acum asteptam sa scapam de spital, sa mergem acasa, in cuibusorul nostru, sa fim linistiti. Psihicul meu inca era bantuit de intamplarile prin care am trecut, imi era frica mereu ca moare, ca nu respira, ca se sufoca, fel si fel de ganduri. Noaptea saream ca arsa din pat la fiecare mic sunet, iar daca era liniste fugeam sa vad daca respira. A fost nevoie sa treaca destul de mult timp sa ma obisnuiesc cu ideea ca e normal sa mai scoata sunete cand dorm, sau ca e liniste. La inceput e greu. Cand plange si nu stii ce sa ii faci, il vezi asa mic si total dependent de tine. Copilul meu a fost genul care manca din ora in ora, rar cand treceau doua ore. Oboseala, lipsa de somn, hormonii isi pun amprenta pe proaspata mamica. Imi venea sa plang fara motiv, asa din senin. Dar un plans serios, in hohote si cu lacrimi de crocodil. Ma gandeam cine m-a pus sa fac copil, ca aveam o viata atat de frumoasa inainte. Acum cand imi amintesc, imi vine sa rad. Si nu imi pot concepe viata fara el. Primul lucru pe care vreau sa il vad dimineata este zambetul lui larg cand se uita cu ochii lui mari stralucitori la mine. In timpul zilei cand doarme, mi se face dor de el, sa il iau in brate, sa ii simt respiratia la ureche si sa ii aud vocea cand striga „aaaaagu”. Am suportat durere fizica de nedescris, stres si lacrimi de ingrijorare, ma simt mereu obosita, insa rezultatul este pe masura. Ma bucura fiecare lucru nou pe care il face, primul zambet, primul ras, prima data cand urmareste un obiect cu privirea, primul ..orice.. tot.. e o realizare imensa si o satisfactie enorma.

Sper sa nu fie cazul, sa aveti copilasi sanatosi si cuminti, sa va bucurati de ei din prima clipa. Sper sa va foloseasca povestea mea. Eu am invatat ceva si simt de datoria mea sa zic mai departe. Imediat dupa nastere, insistati sa va dea copilul. Dupa expulzie, sa il tineti pe piept cat timp va coase, sau daca nu e posibil, insistati ca dupa o ora, doua, de la nastere sa vi-l aduca, sau sa mergeti voi la el. In al doilea rand, sa luptati pentru ce considerati ca e bine pentru copilul vostru, chhiar daca asistentele sau doctorul nu vrea. Sincer, nimeni nu iti va trata copilul mai bine decat tine!! Lupta!! Fara sa iti pase ca se uita incruntat la tine, sau ca te vorbeste pe la spate!

Multa sanatate tuturor!! E cea mai importanta, pe bune!!